Andrei Zanca a fost un poet prea puțin înțeles și mult prea puțin promovat, din păcate. Autoexilat în Germania în 1991, a avut o bogată activitate culturală, între altele fiind și între fondatorii revistei Alternanțe. A fost de două ori premiat cu Distincția Revistei Itaca pentru Cartea anului – Diaspora. Ultima sa carte de poezie a fost piublicată de Itaca Publishing House din Irlanda. Iată una dintre poeziile incluse în acest volum:
“Cronica în staccato, drept liant
remunerații pentru cărțile scrise, n-am luat, dedicații
prin librării, nu am avut prilejul, nici șansa de-a le așterne.
ai mei au deschis câte o carte, fără să o parcurgă
doar răsfoind-o cu larghețe, cât se încălzea ciorba
cum consoarta, în cei, mai mult de patruzeci de ani
în vreme ce rudele și cunoscuții mă întrebau
politicoși, cum se cerea
cu ce și mai ales, dacă m-am ales
cu ceva după atâta trudă. trudă?
Am iritat în schimb serviciile, care mă plasau
în fiecare an la altă școală, în alte locuri învecinate
lângă alți membri învecinați așezării mele natale
oameni de-ai lor
se bazau pesemne pe liniștitoare mea înclinație
spre autodistrugere, spunându-și între ei: nu-i
de-al nostru.
Apoi, m-am înstrăinat de dragul alor mei
spre a-și putea alege și ei un drum în viață
cum le spunea mama lor
și-ncet am ajuns, cum îngâna, sfâșietor de adevărat
Marmeladov: înțelegi, dragule, să n-ai unde te duce?
deși n-am fost singur niciodată, Hristos și câinii mei
nenumărați și dragi, mă însoțeau când colindam pădurile.
Regretați și deplânși – aveau demnitatea
pe care mulți din noi nu o mai au, până și atunci
când se retrăgeau, când erau de negăsit
atunci când simțeau că le-a venit ceasul, însă
ca printr-un făcut, mereu altul se ivea
și nu mai pleca. nu mă lăsau
nici măcar să mor de grija
și de dragul lor.
Un sentiment de orfelinat mă bântuie azi
în lumea asta, înspre capătul ăstei vieți
în care n-am aparținut
nici unei organizații ori servicii de groază
n-am aparținut nimănui
în fragmentele astea abia schimbate
ale vremurilor românești, transilvane,
și pentru mine mai mult pădurelnice
Însă flacăra-n mine mai arde. Cuvintele nu s-au răcit.
Azi frunzele curg și apele înverzesc curate, limpezi
între malurile pline de sălcii și pietre ale copilăriei
unde o prezență se desprinde ca o aromă
din tot și din toate, îngăduind nuanțe inconfundabile
străbătute mereu de Hristos în siajul duhului sacru
precum un copil, mai mult atras de culori și de așternerea
lor după voia proprie, decât de vorbe, nesinchisit de erori
greșeli ori eșecuri
La urmă rămâne
drept singură rugă
drept singur cuvânt doar
gratitudinea“